Reconstituirea primelor zile de luptă din 1916 în tranșee autentice din Primul Război Mondial (Povestea tranșeelor de la Ciocanu, episodul 3)

Primul Război Mondial este numit deseori „războiul tranșeelor”, denumire ce face o nedreptate altor caracteristici puternice ale acestei conflagrații, dar, trebuie să recunoaștem, pune și accentul cuvenit pe ceea ce a fost marele chin și marea salvare a milioane de europeni. Primul Război Mondial putea fi numit și „războiul armelor chimice”, fiindcă s-au folosit în premieră la scară largă gaze toxice. Putea fi numit și „războiul câinilor Husky”, fiindcă în premieră mondială (și, din cunoștința mea, o idee nerepetată de atunci) au fost din Canada importați clandestin de către Franța 270 de câini din rasa Husky, care au fost folosiți cu succes în luptele din Munții Vosgi, la transportul a mii de tone de material de război pe nămeți ce atingeau și doi metri grosime. Chinul provocat de gazele toxice sau frumusețea misiunii cu câini Husky realizate de serviciile secrete franceze pălesc în fața miilor de kilometri de chin și frumusețe înglobate în tranșeele Primului Război Mondial în toată Europa.

De ce au fost tranșeele folosite masiv în Primul Război Mondial?

 Răspunsul cel mai corect și mai direct la această întrebare este acesta: De frică! Frica de moarte, frica de un dezastru venit din pântecele Universului  a făcut toate armatele Europei să recurgă la o pornire instinctuală, cu alte cuvinte, pe care omul a avut-o cu siguranță dintotdeauna și pe care o constatăm în zilele noastre la diverse animale. La fel cum câinii sapă disperați în pământ o vizuină care să-i ferească de temutul tunet al furtunii, la fel și milioane de militari au săpat disperați tranșee care să-i ferească de temuta „furtună” a armelor moderne. Saltul de la armele cu putere mică de acțiune la armele care ucid în masă, de la distanță, de-a valma, într-o secundă, mii de oameni, a fost în anii premergători Primului Război Mondial atât de rapid încât omenirea, cea care a inventat „furtuna armelor”, a început instinctual să-și caute scăparea sub protectoarele fuste ale Pământului. De la luptele corp la corp care au dominat lumea vreme de mii de ani s-a trecut la bătăliile cu năluci venite din văzduh. Gloanțe și obuze puteau străbate aerul pe distanțe de kilometri, având ceva din puterea fulgerelor și tunetelor în fața cărora ființele se simt mici și neputincioase. Prima oară tranșeele au fost folosite din plin în războiul ruso-japonez (1904-1905), dar forțele implicate, cât și armele utilizate, nu erau nici pe departe la nivelul atins peste zece ani, în Primul Război Mondial. Deși nu exista Internet și nici televiziuni care să răspândească rapid proporțiile dezastrului unei confruntări militare, omenirea s-a cutremurat imediat de ceea ce a fost în stare să producă împotriva ei în septembrie 1914, în bătălia de pe Marna. După doar nouă zile de luptă au fost răniți și au murit peste 500.000 de oameni, din peste 2.000.000 câți au participat la acea confruntare. Cu o îndârjire și o mobilizare furibundă după luptele de pe Marna armata germană, pe de o parte și armatele franceze și britanice, pe de altă parte, au săpat rapid una în fața celeilalte în jur de 300 kilometri de tranșee. A fost o premieră mondială venită pe fondul unei frici mondiale lesne de înțeles dacă realizați dezastrul expus în cifrele date mai sus. Ați săpat gropi atunci când ați sădit vreun pom sau, poate, când ați ascuns vreo comoară. Nu e foarte ușor, mai ales dacă  plouă de rupe sau este frig de-ți degeră mîinile pe cazma. Fiecare militar spera că-și sădește propriul viitor în gropile pe care le săpa și că o face pentru comoara din sufletul său, neprețuitele amintiri cu cei de acasă. Se cheamă „Războiul tranșeelor” fiindcă Primul Război Mondial a avut înglobat în aceste gropi ale disperării mult chin și multe bucurii și speranțe. Niciun alt război de pe Pământ nu a avut atâția kilometri de văgăuni liniare făcute de om, niciun alt război nu a avut la un loc atâta suferință și atâtea ciudate bucurii! (În Al Doilea Război Mondial nu s-au mai folosit tranșee atât de mult, deja tranșeele erau și ele depășite de evoluția armelor) Fiindcă am pomenit de bătălia de pe Marna și lungile tranșee în oglindă ce i-au urmat, trebuie să amintesc de minunatul Crăciun al lui 1914, când pentru scurt timp, fără a avea o decizie politică luată de mai-marii lumii, bieții militari din tranșee au decis un armistițiu ad-hoc. Primei și celei mai sângeroase bătălii (ca număr de victime pe zi) de pe frontul vestic al Primului Război Mondial i-a urmat chinul săpării de tranșee și chinul viețuirii în tranșee, suferințe care nu au putut totuși stăvili bucuria și amintirile sărbătorii Crăciunului. În „tranșeele Marnei”, privindu-se față în față, inamici care își provocaseră reciproc sute de mii de pierderi de vieți omenești, se lasă pradă amintirilor Crăciunului de acasă și speranței. Ridică din tranșee brazi de Crăciun, își transmit reciproc urări, ies și se îmbrățișează, fac schimb de țigări și mîncare, își arată unul altuia, inamici fiind, fotografii cu cei dragi de acasă. Gestul este unic în istoria Primului Război Mondial, cum unice au fost acele tranșee în amploarea și motivația lor de după dezastrul de pe Marna…

Tranșeele de la Ciocanu vă pot ajuta să resimțiți puterea cuvântului „român”

 Conform mărturiilor savantului Constantin Kirițescu, cel care a publicat prima istorie a Marelui Război pentru Unire („Istoria războiului pentru reîntregirea României”), apărută în 1922, tranșeele românești de la frontiera cu Austro-Ungaria au fost săpate încă din 1914. Aceasta este deci și data de naștere a tranșeelor de la Ciocanu. Cu siguranță ele au avut constant militari o dată ce au fost terminate. Austro-Ungaria ne era aliat, printr-un tratat secret, dar Austro-Ungaria se purta execrabil cu populația românească de pe teritoriul ei, așadar tranșeele de la Ciocanu și armele îndreptate către „aliat” erau justificate. Vreme de doi ani aceste tranșee au avut în ele militari români, sub arșiță, sub ploi, sub zăpezi și ger. Pe vremea aia, #rezist era mai plin de sens, chiar dacă nu adera nimeni la ceea ce Internetul avea să aducă peste 104 ani. Pe vremea aia, a fi român sau „mândru că sunt român” era dovedit cu fapte. Și nici vorbele nu erau altfel decât faptele. În presa românească a anilor 1914-1915-1916 se simțea solidaritatea cu frații din Transilvania și invers, dorința fraților din Transilvania de a trăi într-o țară numită România. În schimb, în presa națională din 2018 am văzut adesea remarci de genul „nu suntem noi ca Miticii din sud”, spuse de câte un jurnalist venit la București din Transilvania sau invers, „dacă nu eram noi, voi vorbeați azi ungurește”, spusă de vreun jurnalist din zonele „consacrat” românești, cu privire la transilvăneni. Și pe unii și pe alții i-aș pune să petreacă o noapte în tranșeele de la Ciocanu, în ce zi vor alege ei, nu neapărat pe ploaie sau ger, și le-aș da să citească la felinar vreo câteva pagini din ce scriau cărturarii români în 1914, 1915, 1916, 1917, 1918 despre națiunea română. Tranșeele de la Ciocanu nu sunt doar bune de văzut, sunt bune de făcut să simtă românește cine a uitat. Să stea culcat în ele, cu ochii țintă la Transilvania, fără să aibă grija că îl ucide un glonț sau că îl sfârtecă un obuz, ca acum 102 ani, doar să stea în ele. Nu mult, o singură noapte și să citească ce scriau despre Unire, despre Transilvania, cei care au cunoscut neagra situație a românilor din Imperiul Austro-Ungar și negrele tranșee în timpul războiului.

Am avut ocazia să cunosc, lucrând la restaurarea tranșeelor de la Ciocanu, o urmașă a unui localnic, sergentul Dudu Gheorghe, care nu numai că a luptat în tranșee, dar a și scris un jurnal de front în tranșee și câteva carnețele cu poezii și cântece patriotice, fie compuse de el, fie culese de la alții, în timpul războiului. S-a oferit să-mi dea spre publicare caietele de front ale bunicului ei. Pentru o și mai fidelă retrăire a vieții din tranșee i-aș pune pe clevetitorii care în zilele noastre iau în râs pe confrații lor, „mitici” sau „nemitici”, să citească la felinar, în tranșeele de la Ciocanu pagini din carnețelele sergentului Dudu Gheorghe.

(Va urma)

 Alexandru Căutiș

image.png

„Noi” – poezia lui Octavian Goga, publicată în 1906 –  purtată de sergentul Dudu Gheorghe în carnetul său de front în Primul Război Mondial.

image.png

image.png

image.png

 

 

Hits: 205

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *