Premieră națională: Reconstituirea primelor zile de luptă din 1916 în tranșee autentice din Primul Război Mondial (povestea tranșeelor, episodul 2)

Suntem un popor paradoxal, iar anul acesta sărbătorim un Centenar de asemenea paradoxal. Ca popor, uitându-ne pe harta terestră și analizând și „harta” scurgerii timpului, e de mirare cum am supraviețuit în secole de hărțuire din partea unor altor popoare, venite din toate bătăile vântului. În privința Centenarului, văzând evoluția Primului Război Mondial, e de mirare cum după o micșorare a teritoriului național la o treime, după ocuparea Bucureștiului, am reușit brusc să întoarcem soarta și să realizăm un mare deziderat: Marea Unire. Sub semnul paradoxului au stat și alte elemente care au legătură cu Primul Război Mondial, unele mai puțin cunoscute îndeobște. Cum este cel al alianțelor statale. Deși din 1883 aveam o înțelegere (secretă) cu Austro-Ungaria, înțelegere semnată și de Germania, România a declarat război Austro-Ungariei pe 14 august 1916. Deși înțelegerea prevedea ca toate cele trei țări să nu se atace și să-și ofere sprijin reciproc în cazul unui atac străin (al Rusiei), încă din 1914 România a săpat kilometri de tranșee „cu vedere” spre Austro-Ungaria. Deși am cumpărat arme produse în Austria și Germania, le-am folosit împotriva austriecilor și nemților. Peste vreo douăzeci de ani de la sfârșitul Primului Război Mondial feldmareșalul Rommel, fost locotenent în Armata Germană în 1916, i-a spus lui Ion Antonescu, fost locotenent în Armata Română în 1916: „Ne-ați înfipt o baionetă Krupp în spate.” Discuția a avut loc în anticamera lui Hitler și era în toiul Celui De-al Doilea Război Mondial, când foștii aliați ajunși dușmani erau din nou aliați și urmau să ajungă iar dușmani. Și era cu referire la faptul că România a cumpărat arme marca Krupp de la nemți, cu care i-a combătut chiar pe nemți. Când interesul țării a cerut-o, vorba proverbului, nu am avut mamă, tată sau aliați.

 

Paradoxul tranșeelor de la Ciocanu

 

Aș mai semnala cu titlu de paradox o situație care nu a fost niciodată privită sub această formă: analizând sutele de fotografii provenind din Primul Război Mondial îți dai seama că nimic de atunci nu mai există în realitate. Ce a fost prins în fotografii, adică oameni, cai, tranșee, fortificații etc. nimic nu se mai poate vedea păstrat pe viu până în zilele noastre. Le-a înghițit trecutul pe toate. În schimb, și aici apare paradoxul, cum ziceam, s-au păstrat aproape intacte niște tranșee din Primul Război Mondial care nu au fost niciodată fotografiate pe parcursul războiului. Este vorba de aceste tranșee unicat, descoperite în localitatea Ciocanu și la Dealul Sasului (județul Argeș), pe care le-am pomenit deja în primul episod, de săptămâna trecută.

 

De ce nu au fost fotografiate în 1916 aceste tranșee de la Ciocanu?

 

Întrebarea aceasta poate părea stupidă la prima vedere, la fel cum stupidă o fi părut la vremea ei întrebarea lui Newton cu „de ce cade mărul pe pământ” (în cazul în care Newton chiar și-a pus această întrebare și nu e doar o șugubeață înfloritură populară) La întrebarea „De ce nu au fost fotografiate în 1916 aceste tranșee de la Ciocanu” răspunsul nu e genial, dar este cât se poate de corect argumentat, bazat pe date istorice. Iată-l: În fortificațiile militare nu aveau acces decât militari. Pe vremea aceea militarii nu-și făceau selfie-uri prin tranșee, că nu aveau cu ce. Armata Română, singura care mișuna prin tranșeele de la Ciocanu în 1916, nu deținea sau nu utiliza aparate de fotografiat chiar la începerea Primului Război Mondial, cum ar veni, ca să imortalizeze startul războiului. Deși cred că ar fi fost una dintre cele mai tari fotografii: FOTOGRAFIA ÎNCEPERII LUPTEI PENTRU UNIRE! Ca urmare, când pe 14 august 1916 România a tras din zona Ciocanu primele focuri de armă în vederea cuceririi Transilvaniei nimeni nu a fotografiat acest prim pas al înfăptuirii prin luptă a Unirii. S-ar fi văzut în fotografii puștile Manlicher model 1893, utilizate de Armata Română, cumpărate din Austria, s-ar fi văzut Pasul Rucăr-Bran, s-ar fi văzut poate și Gheorghe Poenaru-Bordea, cel dintâi militar român căzut pentru Unire în primele ore ale intrării României în Primul Război Mondial, repet, pe data de 14 August 1916. Toate acestea nu au fost prinse în vreo fotografie din cauză că abia pe data de 29 Noiembrie 1916 s-a înființat Serviciul Fotografic al Armatei Române, special creat pentru a fotografia scene de război, deci la fix o lună și jumătate de la data intrării României în război. Acest Serviciu Fotografic a fost condus de căpitanul în rezervă Ion Oliva (în fotografie este cel așezat) de meserie arhitect. Împreună cu locotenenții Ioan Velicu, Leonte Scarlat și sublocotenentul Mihalache Detrescu, acesta a constituit echipa care a fotografiat și filmat momente din Primul Război Mondial al Românilor, practic majoritatea fotografiilor și filmărilor de front din perioada aceea, pe care azi le vedem pe net, în cărți și reviste, la televiziuni. Tranșeele de la Ciocanu nu pot fi văzute în fotografii fiindcă atunci când s-au dat lupte aici, în primele două luni ale toamnei lui 1916, nu exista Serviciul Fotografic al Armatei Române. Dar Dumnezeu sau hazardul (pentru atei) a făcut ca tranșeele de la Ciocanu să se păstreze aproape intacte, așa cum erau în 1916, în timp ce toate vestigiile militare prinse în fotografii au dispărut. Ce vedeți azi în fotografiile vechi nu mai există, ce vedeți pe viu la Ciocanu e ca acum 100 de ani!

(Va urma)

Alexandru Căutiș

 

 

 

 

Hits: 217

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *