Piesa „Tatăl”, cu Victor Rebengiuc, este foarte potrivită pentru tinerii pensionari români
Victor Rebengiuc a împlinit pe 10 februarie 90 de ani. Este actor de la vârsta de 22 de ani, altfel spus, muncește în domeniul artei de 68 de ani!… Și încă mai joacă în roluri de câte o oră, precum în piesa „Tatăl”. Îi invit pe cei ieșiți la pensie la vârste de 40 – 47 ani să-și procure un bilet.
Ce fericit voi fi când piesa „Tatăl”, de la teatrul Bulandra, cu Victor Rebengiuc în rol principal, se va difuza la televizor! Să o poată vedea milioane de români! Știu că nu este același lucru, dar sala teatrului, plină la fiecare reprezentație, cu biletele vândute în zece minute de la punerea în on-line, este prea mică pentru cât de numeroasă ar putea fi audiența la rolul minunat pe care-l face acest MARE actor. Criticii de teatru vă pot descrie, în mod categoric mai bine ca mine, detaliile ce compun valoarea acestei reprezentații. Având privilegiul să fiu printre cei din sală, mă simt obligat să scriu și eu câteva rânduri, așa nepriceput cum sunt în ale teatralogiei, compensând neștiința cu sincerul respect pe care i-l port domnului Rebengiuc.
Voi începe cu lacrimile mele. Îmi propusesem să nu lăcrimez la finalul acestei piese, să nu consider că nu-l voi mai vedea și să lăcrimez ca la o despărțire, mă gândeam că l-aș jigni involuntar și neștiut. Nu am putut. Și nu doar la final… Acum știu că nu am de ce să mă rușinez cu gestul meu. Lacrimile la o astfel de piesă nu se asortează necrologului, vin dintr-un alt raport cu soarta. Se poate lăcrima de bucurie la o piesă de teatru ce are un subiect trist, în care rolul unui bătrân atins de amnezie, sufocat de dor și doborât de singurătate este jucat de un actor nou-zecist. (mi se pare nepotrivit să spun „nonagenar” în cazul domnului Rebengiuc jucând în piesa „Tatăl”. ) Termenul nou-zecist definește cât de cât aerul de prospețime actoricească ce a răzbătut din mișcările și vocea domnului Rebengiuc, neobosit timp de peste o oră (mă refer strict la timpul alocat rolului, piesa fiind de o oră și patruzeci și cinci de minute). Amețește un pic chiar și spectatorul care vede această piesă, în care scena se învârte des, punându-i pe actori să se mute încontinuu de la un decor la altul, pe întuneric, în care personajele se confundă. Nu și marele actor, mereu parcă nou, cu fiecare moment și replică. Cum să nu plângi de bucurie când vezi ce poate face un om deasupra etății sale, pe tărâmul artei! Acolo unde înțelegi mai mult decât se spune. Acolo unde primești răspunsuri la întrebări uitate sau de care nici nu ai bănuit că te străfulgeraseră. Acolo unde vezi limpede, trezit din adormirea conștiinței, sclipirile a ceea ce este esențial. Pleci de la piesa „Tatăl” cu un sentiment de vinovăție, la care te împinge subiectul ei, dar dublat de o promisiune că acum, știind mai multe, vei greși mai puțin. Că vei fi mai puțin covârșit de context sau de bătrânețe (a ta sau a altora). Pleci și cu un alt soi de obligație interioară. Îți spui „dacă aș putea fi ca el, la nouăzeci de ani…” Să fii ca Victor Rebengiuc, nou-zecist, înseamnă nu doar să fii în stare, înseamnă mai ales să vrei! Să vrei să-ți faci datoria pe care a pus-o Dumnezeu sub numele tău până la finalul puterilor tale. Să vrei să te dăruiești celor din jur, nu din interesul personal, ci din interesul lor. Domnul Rebengiuc nu joacă la vârsta lui pentru bani în plus. La această vârstă timpul nu mai are preț exprimabil în vreo monedă, timpul este valoarea supremă. Domnul Rebengiuc nu este plătit în bani pentru a juca în „Tatăl”, domnul Rebengiuc cheltuie din timpul său spectatorilor! A avut spectacol și sâmbătă, și duminică. Sfârșitul săptămânii celebrat prin muncă de un artist care nu este deloc sfârșit, care este gata să se dedice vocației sale, cu pasiunea cu care a jucat în „Pădurea spânzuraților”, filmul românesc premiat la Cannes în 1965. Domnul Rebengiuc, care nu pentru bani mai interpretează azi un mare rol, nu se străduiește să fie în continuare pe scenă pentru a deveni celebru (premiul de la Cannes ajunge pentru câteva vieți). O face din respect pentru sine și pentru tine, spectator. Același respect care l-a determinat să nu accepte să spună poezele închinate soților Ceaușescu. Poate vă amintiți celebra „scenă” cu hârtia igienică, cu care domnul Rebengiuc îi invita la Revoluție pe lingăii dictatorilor să se șteargă la gură.
Cu piesa „Tatăl” domnul Rebengiuc cred că mai face azi o invitație, chiar dacă nu atât de explicită:
„Făceți-vă datoria până la capăt, dacă vă respectați, dacă sunteți oameni demni, dacă îi respectați pe semenii voștri, buni sau răi, cum s-o fi nimerit să fie! Fiți voi buni până la capăt!…”
Sincera mea admirație, domnule Rebengiuc!
Alexandru Căutiș
P.S. La finalul piesei, nu m-am putut opri din aplauze cât era domnul Rebengiuc pe scenă și nu am făcut o fotografie decât la sfârșit, când nu i se mai zărea decât un umăr de după cortină. Cred că această fotografie este, în nereprezentativitatea ei, mai plină de adevăr decât una clasică, cu actorul salutând publicul: Domnul Rebengiuc se grăbea în culise, ca să fie a doua zi din nou foarte bun la locul de muncă.
Hits: 78