Exclusiv! O fostă elevă a Liceului Mihai Viteazul (Ploiești) povestește despre actele de hărțuire sexuală

În continuarea articolelor în care am prezentat cazul profesorului de la Liceul Mihai Viteazul din Ploiești, acuzat într-un dosar penal de hărțuire sexuală, publicăm mai jos mărturia unei foste eleve a liceului, astăzi studentă. Solicităm tuturor celor care pot transmite astfel de mărturii să ne contacteze. Campania Metoo s-a dovedit benefică și ar trebui urmată.  Nu există decât o singură șansă de a stopa și de a pedepsi hărțuitorii sexuali:  refuzul tăcerii. 

Am avut ghinonul de a fi eleva „domnului” Oprescu toți cei patru ani de liceu. Spun „ghinionul” pentru că experiența mea cu dânsul a fost confirmarea zicalei conform căreia aparențele înșală. Profesorul a vrut încă de la începutul ciclului liceal să se poziționeze în fața noastră ca un amic, ca un diriginte poate, fiindcă asta era cea mai facilă tactică prin care să se poată folosi de noi, niște copii creduli, ulterior. Am multe de spus, dar mă voi limita la două povești:

1. Declarațiile. Undeva în prima jumătate a liceului, când avalanșa de procese împotriva conducerii CNMV abia începuse, Oprescu a realizat că niște declarații de la copii MINORI ar fi o idee extraordinară. Așa că asta a și făcut. Venea la clasă, ne ruga să scoatem o foaie de hârtie. Noi ne speriam, crezând că ne dă vreo lucrare neanunțată, ca mai apoi să înceapă să ne dicteze „Subsemnatul, (cum vă cheamă), declar pe proprie răspundere că…” și adăuga un pretext care să pară inofensiv – ba că nu ne lasă Direcțiunea să avem laboratoare practice în sălile dedicate (era pandemie, nu făceam că nu aveam voie), ba că vine Domnul Director la noi la ore pe nedrept. Pentru că avusese grijă să își pregătească terenul (adică să ne sperie cu posibilitatea unei lucrări, ca să fim mai receptivi după la ce urma să ne propună), mulți dintre noi semnam. Apoi, Direcțiunea a aflat și declarațiile minorilor fără a avea în prealabil consimțământul părinților au luat sfârșit.
2. Diferențele dintre fete și băieți. Deși am fost la o clasă cu profil real, cu un număr egal de fete și băieți, stereotipurile de gen (însoțite adesea de acțiuni abuzive) erau la ordinea zilei. Băieții, că doar sunt băieți, aveau datoria de a fi cuminți și a ști fizica la perfecție. Altfel, dacă ieșeau la tablă și nu știau, se alegeau cu: markere aruncate după ei, batjocură în fața întregii clase și – un caz unitar – dați cu capul de tablă. Fetele, că doar suntem fete, aveam doar datoria de a fi frumoase. Nu trebuia să știm fizică, doar să ne menținem fizicul. Altfel, domnul Oprescu avea grijă să ne comunice orice schimbare: „Vai, ce ai slăbit. Nu îți stă bine așa!” (când eram clasa a 12-a și mâncam o dată pe zi de stres), „De ce Dumnezeu te-ai vopsit așa? Arăți mai bine naturală!” (unei colege, când și-a schimbat culoarea părului) și nelipsitul „Faci sport? Pari tonifiată.”. Vă reamintesc că toate aceste comentarii sunt adresate unor fete minore.Nu am cuvinte să descriu ce repulsie puteam să simt la fiecare oră de fizică. Nu doresc nimănui să simtă nevoia să se îmbrace mai larg în zilele de marți, ca să nu îi spună Oprescu iar că a slăbit. Nu doresc nimănui să stea cu ochii lipiți de caiet, ca să nu îi atragă iar atenția. Nu mai doresc copiilor și tinerilor din România să țină gura închisă ca să nu deranjeze. Fără să deranjăm, nu putem schimba nimic.